As pleca si m-as ascunde la umbra unei salcii pe malul Dunarii si as sta ore intregi acolo sa imi tip tristetile si lacrimile. Ce folos? Mai bine imi respect obisnuinta si stau si astept. E mereu altfel asteptarea asta, nu e ca o rutina dar se traduce intr-o rutina de care am incercat sa ma desprind dar revine mereu si mereu. De ce sa astept sau ce astept?! Probabil astept sa mai fie candva ce a fost candva desi stiu ca nimic nu e la fel de doua ori. Sau poate astept sa fie mai mult desi stiu ca niciodata nu va fi mai mult. Si iar as pleca... in capat de lume unde nimeni sa nu ma gaseasca sau unde nimic nu are valoare sau poate unde toamna nu vine niciodata. Oare exista un loc unde nu exista timp care sa treaca si nu exista amintiri? Daca da, mi-as dori un astfel de loc. Dar pana il voi gasi sunt aici, unde exista si timp care trece si amintiri care revin si lacrimi care curg si ploi care incearca sa le ascunda si ochi verzi pe care nu ar trebui sa ii crezi doar pentru simplul motiv ca nu ii vezi si exista verde ars de soare si frunze uscate care se scutura tot mai des si soare care nu mai rade la fiecare nazbatie a mea si lumina care se stinge incet cu fiecare secunda care curge si clepsidre care isi scurg parca mai repede nisipul si colturi de camera intunecate unde caut sa ma ascund si nesansa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu