Cu mainile in buzunare si cu ochii atintiti in pamant m-am plimbat prin parc. Urmaream cu atentie fiecare pas pe care il faceam, fiecare dala pe care calcam... ca un joc, ca un sotron imaginar asa cum jucam in anii copilariei. Caldura asta deloc revigoranta m-a facut sa visez la plaja insorita. Din nou m-a cuprins dorul de mare si m-am oprit doar pe malul Dunarii. Am stat si am privit-o indelung cum curge linistita, nepasatoare, strangand totul in calea ei. Apa la fel de murdara precum principiile societatii in care traim, fara nici o dorinta de cultivare a spiritului. Nici iarba nu mai creste. Parca nu mai e la fel de verde ca in alti ani. Razleti, cu furtune racordate la cate o gura de canal, muncitori asudati incearca sa ude si sa trezeasca cumva la viata toata vegetatia. Zadarnic. Caldura distruge tot. Nu vrea sa ploua. Intr-un colt, ascunse privirilor, trei tufe de trandafiri inflorite. Toti rosii. Ma cheama la ei. Le mangai usor petalele. Pasesc alene de la o tufa la alta si ma las "prada" spectacolului feeric, intrepatrunderii de peisaje. Ce ciudat. Aici viata, la un pas desertaciune. Imi ridic ochii spre cer si suflu spre un nor. Parca tinandu-mi isonul, se da la o parte si ma orbeste o raza a soarelui. Unde erai ascuns? il intreb grabita. Ma indrept din nou spre Dunare. Ma asez comod pe o margine a falezei si imi las picioarele suspendate in gol pana aproape de apa. La cativa pasi mai incolo, sub o salcie pletoasa, doua broscute isi fac de cap. Probabil e zi de sarbatoare in lumea lor. O libelula nauca de atata zbor se izbeste de trunchiul salciei si cade la pamant. M-as indrepta spre ea dar una din broscute e mai rapida. Deci se lasa cu festin in lumea brotaceasca. Am inceput sa rad ca un copil apoi am realizat ca sunt singura care rade. Oare numai eu aud acest concert minunat? De fapt nici nu e prea multa lume la ora aceasta. Toti stau ascunsi in case din cauza caldurii. Eu prefer ascunzisul la umbra copacilor atat de batrani. Pe unii ii stiu de mica. Sunt acolo si nimic nu i-a urnit. Stau si plang de zeci de ani la marginea Dunarii. O implora parca sa nu mai curga atat de repede, atat de .... nicaieri. Asa a trecut ziua mea piticule. Tu pe unde mai ratacesti? Nu mi-ai mai dat nici un semn. Am urmarit fiecare porumbel care mi-a iesit in cale dar nu m-a oprit niciunul. Sper ca nu m-ai uitat.
Cu drag,
pitica pufoasa cu dor imens de tine in suflet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu