Rosteste-ma

Invesmantata ca o vestala
Invaluita in speranta
Sunt tot acolo, unde m-ai lasat
Astept ca o statuie
Sa-ti vad pasul incoltit langa trepte

Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi
Te aduc naluca sub aceeasi copaci
Aerul se tulbura, clipa lovita
Aduce zvon de imbratisare. As zbura...
-striga-ma! Ti-am spus; si a rasarit
curcubeul langa suflarea amiezii
Tacerea devenise o dunga subtire
printre armonii jefuite de cantec

Cand esti departe
Rosteste-ma incet, tandru
cu numele meu intreg de zidire
Cheama-ma sa te aud!
si ai sa vezi cum o petala
Iti va mangaia umarul.
Deasupra
Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
Cand amurgul ti-alearga ratacirile
Ducandu-te langa privighetori

Departe, in jurul pamantului, intre nelinisti
Rosteste-ma cu inima uneori! (Elena Armenescu)

Transformare

Am transformat "as vrea" in "vreau" si a fost prima decizie.Am schimbat " daca ar trebui" in " trebuie" si a fost a doua decizie. Si pe " poate" l-am transformat in " acum" si am spus adio indeciziilor si nesigurantei.Am calcat ferm pe pamant tare si am stiu ca am ales ce vreau sa fiu.Si a fost decizie in zi cu ploaie molcoma pe pamant reavan din care au rasarit mai apoi flori albe ce le-am cules plina de speranta caci ce succes poate fi mai mare decat a face ce fac toti dar de a gandi ce nimeni nu gandeste.Am invatat sa fiu carmaci propriului drum de ape, in zare sa vad orizontul si sa nu imi fie teama ca am pierdut uscatul din privire.Am invatat sa imi doresc acel ceva de nimeni visat si sa imi fixez in ganduri ca nimic nu poate face imposibila realizarea.

Tacere...

Mergi indiferent pe strada, intr-o zi care nu anunta nimic deosebit si privirea iti e furata de cineva.Privirea ta plina de speranta si fara umbra deznadejdii sau stinsa de lacrimi, senina asemeni cerului fara nori.Cum te poti impotrivi daca nu iti mai apartine?Ceva mult mai puternic decat tine, iubirea, cea despre care scriu poetii pe care nu ii intelegi niciodata, acel ceva care, din nou, capata sens in mintea ta, in sufletul tau.Inima ti se deschide si primesti senzatii nebanuite sau netraite pana atunci si incepi, pe nesimtite, sa oferi.Sa te oferi pe tine, bucatica de suflet cu privire si gand, atingere, sarut si lacrima.Si unde ajungi?Ajungi sa iti oferi sufletul cu totul, te oferi pe tine si ramai cu nimic.Dar golul lasat?Se umple, stai linistit.Se umple cu suflet, lacrimi, atingere si sarut si ganduri, toate ale celuilalt.Apoi primesti din ce in ce mai putin si golul se adanceste in tine.Dar te imbeti cu speranta, iti alimentezi mintea cum ca sloganul vechi de cand lumea, “iubirea invinge totul”, e atat de adevarat incat te vei obisnui cu putinul pana vei ajunge sa te multumesti cu nimicul, traind din inertie, de dragul timpului ce a trecut si a sentimentelor ce s-au pierdut.Noroc…noroc ar fi ca intr-o buna zi, mergand indiferent pe strada sa te loveasca palma realitatii si sa te trezeasca din gandurile abatute ce te poarta in golul ce la-i lasat inauntrul tau atunci cand ti-ai dat sufletul.Noroc ar fi sa te loveasca atat de rau incat sa ai puterea sa iti stergi lacrima deznadejdii, sa iti amintesti zilele in care lacrimile ti-au curs pentru sentimente ce nu mai existau.Noroc ar fi ca realitatea sa iti cutremure atat de adanc interiorul incat sa ai curajul sa te opresti din drumul tau manat de inertie si sa realizezi ca nimic nu e mai important decat sufletul tau.Noroc ar fi sa ai curajul sa spui “stop”, sa incerci sa te regasesti, in persoana schimbata care ai devenit, sa te analizezi si sa ai puterea sa iti realizezi transformarea.Sa ai curaj sa vrei sa iti recapeti increderea in oameni si in tine, in relatii si in “te iubesc”.Noroc ar fi sa reusesti sa darami zidurile ce le-ai cladit in suflet, sa ai puterea sa incepi din nou sa simti mai mult in timp ce gandesti mai putin.Noroc ar fi sa reusesti sa le farami caci pacat va fi de cel care poate te va iubi candva si va merita iubirea ta dar se va lovi de zidurile ridicate din instinct de aparare in sufletul tau.Noroc ar fi sa intelegi ca, poate, in tot timpul asta ai trecut pe langa lucruri cu adevarat valoroase, pe langa oameni ce ar merita sa le oferi bucata de suflet cu gand si lacrima , pe langa sentimente ce meritau traite si cunoscute...

Un zgomot ucigator.Deschid ochii si privesc fix tavanul.Astept sa ma trezesc.Inca sunt cu un picior in lumea viselor.Nu stiu daca sa ma cobor din pat sau nu.Nu stiu daca mai sunt inca sau doar au fost…ele, visele.Stiu doar ca am fost in lumea lor.Apar in lumea mea de acum.Secunde ce dor.Si daca le las o acapareaza, o sfasie in bucati, imi transforma realitatea intr-una rupta.Din bucati nu o voi mai putea reface pe a mea ci va lua nastere o alta.Nu indraznesc sa ma ridic dar le vad conturandu-se acolo, sus, pe tavan.Nu cred ca e posibil.Realitatea mea este cea de acum nu cea pe care inconstientul mi-a creat-o acolo, in lumea lor.Nu vreau sa cred intr-o realitate rupta.Incerc sa percep.Sunt eu.Doar eu si visele mele grele ce incearca parca sa ma rupa sip e mine.Incerc sa ma adun, sa imi simt fluxul constiintei, incerc sa ma simt pe mine.Imi fac curaj si merg sa imi iau un pahar cu apa.Lumina lunii patrunde prin perdele si lumineaza faianta si visele se oglindesc acolo.Pana la urma nu sunt urate, ci chiar au fost frumoase.Pana la urma sunt doar vise.Ma intorc in pat.Un zgomot ucigator.Deschid ochii si privesc fix in fata mea.E doar tavanul.In rest, tacere.

Se aude surd imaginea de pe ecran “you’ve got a mail”.Nu vreau sa vad, nu vreau sa bag in seama dar pliculetul din colt imi face cu ochiul, ma atrage, imi face semn sa il deschid.
Nu imi e teama, doar vreau sa strig, sa spun tuturor cat de tacut existi in mine.Pentru o clipa vreau sa nu mai respir, sa nu te mai simt.E teama? Habar nu am. De zile intregi stau si ma gandesc daca mai pot, daca mai vreau. Dar stiu ca esti acolo, existi in mine, in fiecare gura de aer pe care o inspir, in fiecare mm de suflet. Esti acolo, atat de tacut, atat de viu. Nu vrei sa vorbesti ci doar sa fii. E atat de liniste si din suflet se aude o melodie “je t’aime encore”. Ai scos vechiul pick-up si ai ales cu grija vinilul? Ma innebuneste ce imi spui fara sa imi vorbesti. Imi vad zambetele inlantuindu-se intr-un dans nebun atunci cand as vrea sa te vad pe tine, in fiece secunda a timpului grabit aud versurile melodiei preferate invadandu-ma.Stii sa ma bucuri, doar tu stii sa ma iubesti asa cum imi doresc si iti e atat de simplu sa ma faci sa simt atat de EU. Linistea ma zapaceste si vreau sa te aud vorbindu-mi, sa ma murmuri ca o chemare.In zadar…nu te aud.Dar te zamislesc cu fiecare respiratie a fiintei mele, cu fiecare zbatere a mainilor mele in aerul apasator, cu fiecare zambet al meu, cu fiecare privire aruncata aiurea in jurul meu, cu ochii inchisi. Iti conturez fruntea, parul, ochii, nasul, barbia, buzele, obrajii. Ma opresc si te urmaresc. Clipesti fericit. Imi zambesti. Iti modelez umerii si imi aplec fruntea si ma sprijin de ei. Imi apropii buzele si ii ating. Lacrima salbatica se aseaza pe unul din ei. Te privesc temator dar imi faci semn ca e perfect, acolo e locul ei. Imi continui munca. Iti conturez bratele ce ma cuprind usor si ma lipesc de tine…aer. Mainile grabite iti modeleaza pieptul si se odihnesc apoi pe el. Mi-a fost atat de teama. O simt…bate incet dar atat de puternic. Mainile mele o simt, desi nu ele au pus-o acolo. Ma aplec curioasa si buzele mele o ating. Pentru o secunda se opreste.Da…e inima ta. Nu eu am pus-o acolo, dar imi place sa o simt.Bate pentru mine. O simt doar eu. Inca o bataie in liniste. Nu e inima ta ci a mea. Iti iau mana si ti-o lipesc de pieptul meu.Vreau sa o simti cum bate. Imi ridic privirea spre ochii tai atat de adanci, vreau sa te sarut din nou dar imi amintesc cine sunt. Ma doare strigatul sufletului meu atat de plin de tine. Nu era timpul sa te arat lumii, desi imi doream atat de mult. In toata linistea asta nu suntem doar noi. Te privesc toti cu ochi curiosi si isi intend mainile spre tine, vor sa mi te ia, sa iti opreasca existenta ta in mine. Mainile imi cad neputincioase. Nu voi lupta. Nu din lasitate ci doar din iubire. Daca esti al meu TU imaginar vei veni inapoi. Mi-ai vazut sprancenele incruntate si ezitarea. M-ai privit atat de trist si mi-ai soptit “je t’aime encore”, mi-ai amintit ca ma iubesti, ca sunt unica si vesnica .Si eu te iubesc. Dar trebuie sa fac asta. Habar nu am cum. Ochii tai ma intreaba ce anume vreau sa fac. Nici eu nu stiu. Vreau doar sa te respir, sa te simt traind in mine…mereu. Iti sterg surasul trist si buzele mele isi contureaza un altul, senin. Nu vrei sa pleci. Nici eu nu vreau dar trebuie, caci lumea te asteapta, iubite. Imi rupi linistea, sufletul si lumea mea in mii de bucati. De asta vreau sa pleci…acum.Stiu, sunt egoista. Poate din acest motiv lacrimile inimii mele nu se mai vad. Sunt vesela. Nu ma vezi? Nu mai am lacrimi ce nu le vei mai putea sterge. Nu am lacrimi care sa imi curga incet pe obraz si sa-mi inunde ochii. Te indepartezi usor. Iti fac semn sa nu te uiti inapoi. Nu vreau sa vezi mana ce imi ascunde ochii ce plang singuri, nu vreau sa ma vezi cum ma zgudui cu fiecare pas care te indeparteaza de mine…de noi. Nu vreau sa vezi nodul din gat care a retinut fiecare lacrima innodata cand iti zambeam linistita. Va ramane acolo, cu mine, in sufletul meu, iti va lua locul si va exista in locul tau, va respira cu fiecare gura de aer pe care o voi inghiti. Nu te mai vezi. Genunchii au cedat primii. M-am prabusit in linistea aerului nostru comun. Plang! La naiba, plang! Plang cu hohote din suflet de femeie. Ma ridic incet. Fata imi e scaldata de lacrimile nodului din suflet.
Se aude surd imaginea de pe ecran “you’ve got a mail”.Zambesc.Te-ai intors. Esti TU imaginar. Camera se umple de sunete, de vocea ta calda … “je t’aime encore”…

Joaca

Ii zambeste frumos.Se uita fix in ochii ei si ii zambeste.Ii aduna zambetul in privire, printre lacrimi ce curg in nestire si isi lasa capul in palma somnului.Ii apare la fel de frumos, ii zambeste si ii atinge obrazul usor.
-Iubito, ce vrei sa facem azi?
-Sa traim in vis!Sa ne plimbam prin ploaie si sa tacem!
-Sa tacem visului sau ploii?
-Sa ne tacem noua, sa ne traim doar visul, sa ne iubim printre stropii de ploaie, sa ni-i culegem de pe buze si sa ne sarutam lacrimi.
-Iubito, ce zambet trist ai azi!
-E dor!
A zambit egoist si i-a cules o lacrima de pe obraz.A sarutat-o si i-a atins obrazul cu buzele umede de lacrima.A dezbracat-o de privire, de ganduri si teama.I-a conturat cu maini sigure chipul, apoi a atins-o cu privirea, cu buzele pana cand amandoi au devenit unul si acelasi cu ploaia.Doar ei doi si un vis in ploaie.
-Iubito, stropii de ploaie iti sterg lacrimile.
-Sunt lacrimile tale, cred ca vor acasa.
I-a luat lacrimile in palme si si-a spalat chipul cu ele.
-Acum sunt acasa.
Ea i-a zambit trist.
-Iubite, stii de ce ingerii plang?
-Spune-mi, iubito!
-Din prea multa dragoste.
El i-a zambit la fel de frumos.A intins mainile spre ea in timp ce se departa usor. Cand a deschis ochii chipul ii era plin de lacrimi iar el ii zambea frumos...frumos, dar trist, din aceeasi fotografie.Trecuse mult timp.Si totusi inca traia acel vis.

Tata

mi-am pierdut somnul...mi-am amintit ca a existat o zi cand tata m-a intrebat pe cine iubesc mai mult si cu inocenta unui copil nevinovat ce eram am facut insiruirea: pe bunica, apoi pe donna, catelusa mea, pe mami si pe el...tin minte ca aveam zece ani, cum as putea sa uit vreodata, si m-a mangaiat usor pe frunte, m-a sarutat si nu mi-a mai adresat nici un cuvant toata ziua...la vremea aceea nu aveam cum sa raspund altfel, eram odorul bunicii, cocolosit si alintat, nu eram despartite decat cand eram la scoala...dormeam impreuna, ne jucam impreuna, imi spunea povestile din vremea razboiului, povestile ei, secrete despre care nu vorbea nimanui, ascunse adanc in sufletul ei...apoi a venit ziua cand a plecat la spital...stateam cu donna la poarta si am stiut ca nu se va mai intoarce...lacrimile imi brazdau obrajii si ea ii spunea tatei sa nu cumva sa ma duca la spital...bunicutza mea...uneori seara cand se punea la spatele meu ma ruga sa ii spun ce invatasem peste zi la scoala...nu stia sa scrie dar stia sa citeasca....si mai facea o placinta cu branza dulce cum nimeni nu a mai facut de atunci incoace...o femeie plina de viata, o femeie cu spirit de initiativa, o femeie care trecuse prin viata singura cu trei copii pe care i-a iubit mai mult decat si-a iubit viata, o femeie care avea multe de spus in toata simplitatea ei....am stiut ca nu o voi mai vedea...ma pregatisera, imi explicasera dar tot nu ii credeam....pentru ca mi se parea nedrept...pentru donna mai ales, la vremea respectiva ...nu manca decat din mana ei...si am plans pana nu am mai avut lacrimi in ziua in care a plecat la spital... stiam ca are ceva, pentru ca tot umbla prin doctori, dar nu intelegeam de ce simteam ca nu o voi mai vedea...apoi au adus-o acasa...rece, frumoasa, senina...m-am asezat langa ea si i-am soptit la ureche ce invatasem la scoala in ziua aceea...asteptam sa imi spuna ceva...dar nu mi-a mai vorbit...am intrebat pe tata de ce e suparata...m-a mangaiat pe frunte, m-a sarutat si nu mi-a mai vorbit trei zile...l-am privit cum a plans trei zile neincetat, cum a mangaiat-o si i-a vorbit...eu nu am mai putut sa plang si mi se parea nedrept pentru ca in adancul meu simteam ca vreau sa o fac...dar ce folos, oricum lacrimile mele nu i-ar fi redat surasul...au trecut anii...acum a venit randul meu sa plang...mi-as fi dorit sa vina tata, sa ma mangaie, sa ma sarute pe frunte si sa nu imi mai vorbeasca o saptamana...si am plans, si mai plang...dar ce folos, lacrimile mele nu ii vor mai aduce nicioadata zambetul...dar sper sa zambeasca...eu o fac caci ma simt tare bine ca i-am vorbit in noaptea asta...

Doar ganduri razlete

Ma indrept sovaitoare spre fereastra si ochii imi cad pe picurii de ploaie ce se lipesc de geam…imaginea mi se reflecta in el…ma privesc cu chi tristi…vremea de afara e asemeni sufletului meu…frig …tristete …lacrimile imi aluneca pe obraji asemeni picurilor de ploaie…ma uit in urma si imi pare ca ultimele zile au trecut pe langa mine, viata mea parca nu imi mai apartine…ma simt rupta de tot si toate…unde m-am pierdut?...ma simt atat de straina in pielea mea…de ce m-am schimbt atat de mult…ma caut si incerc sa ma regasesc….am ramas acolo in urma cu trei saptamani….sufletul meu e inca acolo…nu vrea sa se desprinda de langa el…mi-as dori sa ma ia de mana si sa imi arate drumul cel bun, sa ma ajute sa ies la lumina….e atat de trist…nimeni nu stie niciodata cand ne pierdem…nimeni nu ne observa lipsa si …zilele au trecut atat de repede…intr-un ritm dureros…incet…ma uit spre cer….stelele au aparut una cate una…dar ce folos…erau zile cand le priveam impreuna…el mi-a aratat pentru prima oara carul mic….se bucura precum copilul din mine ori de cate ori le privea….il fascinau…ma uit la ele acum si buzele mele schiteaza doar un zambet stramb….stau singura si privesc pe geam si stiu ca lumea mea s-a destramat…repede, nefiresc de repede…imi adun gandurile si urmaresc ploaia…ce apasatoare e tristetea …. singuratatea…ma uit la stele si sper…zi de zi ma ascund in mine…mi-am aranjat masca…am iesit in lume si am zambit tuturor…par puternica in fata tuturor dar ce greu imi e sa port aceasta masca…mi-ar place sa am acea pornire sa lovesc cu pumnii sa imi tip neputinta sa ma cert…dar nu e nimeni sa ma vada, sa ma asculte…inchid ochii si imi place sa stau sa ascult zgmotul ploii ce cade peste oras…e trist, e pustiu, e frig…si va mai trece o noapte si vor mai trece zile…si vor mai trece ani…si voi mai plange si voi mai strange pumnii a furie…dar ce folos…