Avand in vedere si luand in consideratiune ca... anul asta implinesc 40. Am momente cand ma cuprinde tristetea dar imi revin repede. Mereu am fost o tipa care nu prea si-a facut probleme majore din cauze de schimbare de prefix sau mai stiu eu ce nebunii cum ar fi ridurile care au inceput sa se vada si "vai, fata ...sunt distrusa!" Nu... eu sunt chiar incantata de varsta mea si asta pentru ca ultimii treisprezece ani din viata mea au fost plini si nu prea am avut timp sa imi studiez ridurile ci doar sa imi acopar in viteza firele de par alb, care ce e drept e drept... sunt cam multicele. Ferice de mine ca le acopar, ferice de ochii privitorilor ca nu le observa.
Cum spuneam... drama la maxim, reflectoare, scene aprinse, lumina pe mine si multa activitate... pardon, iubire am vrut sa spun. Deci o viata plina, traita la maxim, cu o mica pauza de un an si jumatate, in care am stat si mi-am plans de mila si m-am invinuit din zeci de motive numai de mine stiute si inventate fara pic de discernamant, dar asta este... nimeni nu e perfect, cu atat mai putin eu care sunt o nebuna. O nebuna obosita si cateodata si obositoare. Bine ca nebunia mea se complace perfect in jocul la scena deschisa al oboselii ... tot a mea si ea, saraca oboseala caci cateodata am senzatia ca parca ma impinge cineva de la spate sa fiu obosita (chiar si cand stau, eu obosesc). Sau poate m-am nascut prea activa avand in vedere ca am chinuit-o pe mama undeva la sapte dimineata in loc sa o las sa se odihneasca linistita.
Dar nu inteleg ce m-a apucat sa vorbesc despre oboseala mea cand de fapt altul era scopul postului meu. Dar ca sa concluzionez... fara oboseala asta care ma caracterizeaza nu as fi reusit sa ma odihnesc in toti anii astia la fel cum fara nebunia care ma caracterizeaza nu as fi reusit sa dau inainte si sa am o viata plina.
Si pentru ca ma apropii de serbarea celor 40 recunosc cinstit ca eu am trait intens si oricat de trista am fost, vreodata, in clipa urmatoare sufletul mi-a fost binecuvantat cu multa fericire caci viata mea, cu bune si mai putin bune, este o viata dupa care altii tanjesc. In schimb nu ma consider responsabila de toate actiunile mele pentru ca toate se datoreaza impulsului de moment. Dar, probabil, sunt nascuta sub o stea norocoasa daca ma pot ridica dupa fiecare cadere si imi gasesc forte sa merg inainte. In schimb ma fac responsabila de faptul ca oricate as avea de facut, munca casa, copil si iubit, intotdeauna imi gasesc doua secunde sa ma uit in oglinda si sa imi soptesc "Curaj!"
Cateodata imi spun ca sunt nebuna de-a binelea. De fapt eu chiar cred asta despre mine pentru ca ma distrez copios cu glumele care imi hoinaresc mereu prin cap si ma intristez brusc dupa fiecare deceptie pe care o transform iute intr-o adevarata telenovela fara happy end (ceea ce numai la mine este posibil, desigur). Dar una peste alta... mereu am tins spre perfectiune, noroc ca ma pazeste ratiunea si imi explica ca e un lucru imposibil. Dar pana la urma cine nu ar vrea sa fie perfect? Numai ca, ma intreb eu asa cu mintea asta a mea, cum ar fi sa ai o viata perfecta, sa fii o fiinta perfecta, sa nu mai ai pentru ce sa lupti si sa nu mai ai nimic de schimbat la tine? Cred ca m-as plictisi ingrozitor. Mie imi trebuie actiune... nesomn, ganduri, luna plina, soare dimineata la 4 si marea langa geam. Asta numesc eu existenta perfecta. Concluzionand... cred ca sunt un om normal cu o viata putin anormala datorata gandurilor mele anormale.
Poate m-am tacanit (vorba mamei) dar prefer sa fiu o persoana tacanita decat una plictisita. Prefer sa traiesc intens, sa ma trezesc la sase in fiecare dimineata si sa ma culc undeva pe la ora doua in fiecare noapte, sa simt muzica, sa imi clatesc ochii cu o pictura frumoasa si sa traiesc fiecare vers pe care il citesc, sa ma cert cu fiecare muncitor care face ce vrea in loc sa faca ce vreau, sa zambesc complice piticiului, chiar si cand nu ma vede, sa tip la copil cand vine cu doua minute intarziere sau sa ii ascult cum rad de nebuniile pe care mintea mea le inventeaza. Nu am pretentii de la nimeni, nu am asteptat niciodata sa primesc nimic in schimbul a ceea ce am oferit, am pretentii doar la mine si oricat de tacanita as fi stiu ca ma bazez mereu doar pe mine. Iar asta e un lucru bun, cred eu. Si mai stiu ca gresesc de multe ori, ca ma comport ciudat si poate ii ranesc pe cei care ma iubesc si ii plictisesc dar sunt actiunile mele si mi le asum si nu le-am pus niciodata pe seama tacanelii mele ceea ce denota ca desi am ajuns la 40, deci am imbatranit, am ramas destul de realista.
Ca sa inchei... dragi oameni plictisiti dar perfecti, as minti sa spun ca mi-as dori sa traiesc asemeni voua, sa ma trezesc plictisita si sa ma duc la un job plictisitor, sa ma intorc acasa mai plictisita, din cauza unei munci plictisitoare, si sa traiesc intr-o casa in care plictiseala pluteste in aer. Prefer sa fiu eu... tacanita cu o viata innebunitoare.
