L-am renegat

M-am asezat in fata lui, sfidatoare, l-am privit atent si i-am cerut sa imi vorbeasca. Ma privea atent, zambindu-mi la fel de trist ca intotdeauna. Si am lasat sa treaca clipe intregi de tacere intre noi. Plictisit probabil, mi-a raspuns intr-un tarziu. Eram amandoi atat de obositi de tacere, asteptare, neincredere. Mi-a spus sa privesc in urma mea si sa ii spun daca am avut. Si i-am raspuns. I-am spus da. Ce rost avea sa ne mintim. Am avut mai mult decat altii intr-o viata, am avut ce altii nu descopera poate niciodata, oricat ar cauta. I-am multumit dar am revenit la intrebarea mea prezenta. Ce mai am, incotro ma indrept, speranta unde sa o mai gasesc. Mi-a zambit la fel de trist si a ridicat neputincios din umeri. M-a pus sa privesc inainte caci o voi gasi. I-am zambit si eu la fel de trist, mi-am sters furioasa lacrimile din coltul ochilor si i-am promis ca nu il voi mai chema pentru ca mi-am pierdut increderea in el. I-am tipat cat am putut de tare ca nu mai vreau sa fiu purtatoarea zilelor unui destin trist si neputincios. M-am zmucit din mana lui si i-am strigat peste umar ca de azi eu sunt omul fara destin...