Ma intrebi de ce sunt ciudata. Nu am un raspuns concret. Doar ca o parte din mine este foarte trista. Si ii vine sa urle, sa zbiere pana cand o va auzi cine isi doreste ea sa auda. Si totusi ciudatenia vine din faptul ca sunt constienta ca oricat as striga nu ma va mai auzi nimeni si nimeni nu imi va mai raspunde. Stii, partea asta din mine ar vrea sa il vada zambind, apropiindu-se de mine si mangaindu-ma asa cum numai el stia sa o faca. Mda...vreau cam multe eu, nu-i asa?!
Si mai sunt ciudata din cauza tacerii. Da... e atata tacere in jurul meu si eu am uitat ca nu am voie sa ma adancesc in ea. Si e si trist cum trec zilele atat de repede una dupa alta si ma trezesc ca trec anii si toata asteptarea mea si toata tristetea mea si toata dorinta mea ...zadarnic totul. Si nu mai stiu sa ma port. Urasc viata care mi-a luat mereu ce am avut mai frumos si mai bun, urasc timpul care trece si lasa mereu urme adanci. M-as multumi daca mi le-ar lasa pe chip si nu in suflet.
Cand ma intrebi ce am primul impuls este sa ma joc, caci jocul ma mai scoate din starea asta de ... de nici nu stiu cum sa o numesc exact. Si mintea incepe sa imi scorneasca replici care stiu ca te supara sau te nemultumesc dar... pana la urma am ales sa impart totul cu tine, ca e bun sau mai putin bun, ca e trist sau mai putin trist. Numai ca dupa fiecare replica nu ma mai simt atat de bine si nu imi mai place jocul meu. Ti-as spune ca sunt trista dar mi-e teama ca te vei intrista si tu si nu m-as simti mai bine sau mai buna. Prefer sa te stiu vesel, plin de viata, cu zambetul pe buze decat sa te fac partas al tristeturilor mele.
Concluzia... sunt trista pentru ca imi e dor si daca imi e dor nimic nu ma poate multumi. Si stii, mi-e dor de tine. In fiecare zi la fel de mult ca intotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu