.jpg)
Cand izgonit din cuibul vesniciei
intaiul om
trecea uimit si-ngandurat pe codri ori pe campuri,
il chinuiau mustrandu-l
lumina, zarea, norii - si din orice floare
il sageta c-o amintire paradisul -
Si omul cel dintai, pribeagul, nu stia sa planga.
Odata istovit de-albastrul prea senin
al primaverii,
cu suflet de copil intaiul om
cazu cu fata-n pulberea pamantului:
"Stapane, ia-mi vederea,
ori daca-ti sta-n putinta impaienjeneste-mi ochii
c-un giulgiu,
sa nu mai vad
nici flori, nici cer, nici zambetele Evei si nici nori,
caci vezi - lumina lor ma doare".
Si-atuncea Milostivul intr-o clipa de-ndurare
ii dete - lacrimile. (Lucian Blaga)
